Anestezia identității colective

1. Identitatea colectivă poate oferi apartenență, sens și siguranță temporară, dar nu poate umple golul profund al sufletului omenesc.
2. Atunci când ne construim identitatea pe națiune, confesiune, familie sau comunitate, riscăm să ne prăbușim odată cu ele; doar Hristos rămâne Stânca neclintită a identității noastre.
3. Maturitatea spirituală începe în momentul în care încetăm să ne definim prin etichetele pe care ni le dau oamenii și începem să ne vedem prin ochii lui Dumnezeu.

Transcript

SPEAKER_00 0:01

Vă salut, dragi prieteni din nou! Suntică Bâlea, bun venit la podcastul Lumin și Umbre. Astăzi vreau să vorbesc despre un fenomen pe care îl observ tot mai des, și anume identitatea colectivă, care și-o asumă multe persoane pentru a-și anestiza golul interior. Omul se teme de gol, se teme de singurătate, de lipsa de sine de întrebări fără răspuns, se teme să stea singuri, cum am spus în episodul trecut. Se teme să stea în fața proprie conștiință și să răspundă la întrebarea cine sunt eu atunci când nu mai aparțin nici unui grup. Unui biserici, unui grup, unui antoj, unui club, whatever. De aceea, de lungul istoriei, se pare că oamenii s-au refugiat în identități colective, pornind de la triburi, familie, națiune, partid politic, biserică, o echipă sportivă, profesie, ideologie, chiar o mișcare socială sau comunități virtuale, chiar cum sunt în zilile noastre. Mulozofi au observat că omul într-adevăr fuge de sine. Și au filozofat pe baza acestei acestui act al fugii, al ascunderii din fața sinelui, a anegării sau a anestezierii sinelui. Când mă identific total cu grupul, nu mai trebuie să îmi pun întrebărri dificile. Midfic cu ceea ce este grupul, cu valorile grupului, cu nu mai trebuie să mă confrunt cu finitudinea mea, cu limitele mele, cu moartea, cu lipsurile, cu contradicțiile mele. Pentru că grupul observăm că oferă un răspuns cumva gata făcut. Noi suntem cei buni, noi avem dreptate, noi suntem cea mai bună biserică, noi suntem cea mai bună echipă, noi suntem cea mai cea mai cea mai. Noi știm adevărul, noi aparținem, noi contăm. Și astfel, identitatea colectivă poate deveni un anestezic existențial. Dar totuși, nu vindecă rana golului interior, doar reduce durerea puțin. Psihologia vorbește despre nevoia fundamentală de apartență și este o nevoie legitimă să aparține unui grup și este sănătos și Biblia ne învață asta. Problema apare atunci când apartența devine substitut pentru identitate. Unii oameni nu știu cine sunt, dar știu din ce grup fac parte. Nu au convingeri proprii, ci doar convingerile grupului. Nu au voce propri, ci ecoul comunității. Doar se conformează standardelor comunității ca să fie acceptați. Și atunci când grupul e aprobă sau comunitatea respectivă se simtă lo roși. Sunt ceva, sunt cine. Dar în același timp când grupul lui respinge, ei se prăbușesc psihic, spiritual, emoțional, aceasta arată că identitatea lor nu este construită din interior, ci cumva împrumutată din afară. Golul interior este în esență, o foame a sufletului după Dumnezeu. Augustina a exprimat acest lucru așa într-o frază foarte celebră și el zice către Dumnezeu, ne-ai făcut pentru tine. Și nelinișită este inima noastră până când își găsește o divna în tine. Foarte mulți prieteni am observat că cearcă să și umple acest gol cu religie colectivă sau parține unei unei biserici sau a unei mișcări cul știu eu, pecul pentru ei. Sau nu neapărat că aduce valori spirituale profunde, dar ecul. Participă la slujbe, conferințe, grupuri, știu eu, proiecte, activități, tabere, dar activitatea spirituală nu este întotdeauna echivalentă cu intimitatea personală, spirituală la care sunt chemați. Poți fi în mijlocul unei mulțimi religioase exuberante, chiar și totuși să fi departe de Dumnezeu. În Biblie observăm că Dumnezeu lucrează adeseori cu omul în singură. Da da? Gândiți vă la moi să înpustie. Singuri, Erie, la păru chirit, David, printre voi, eu am văzut un deșer, Pavel 13 ani în Arabia după ce a fost s-a întâlnit cu Isus. Înainte de a aparține unui mulțim, fiecare dintre ei, și lista poate să continuă mai lungă. Aceștia au trebuit să învețe cine sunt înaintea lui Dumnezeu fără grup de care aparțin sau pe care l-au fondat. Dumnezeu nu caută doar membrii unui grup, el caută te caută individual, te caută personal. El nu te întreabă din ce organizație faci parte, din ce biserică faci parte, din ce cult, din ce echipă, din ce antojaj, nu. Și unde este inima ta. Ce faci aici, Ilia, l-a întrebat pe profet. Ce faci tu aici, Ilia? Deci, Dumnezeu avea încă șapte mi de bărbați care nu și-au plecat genuncă în Izabelei și dar el Dumnezeu vine fiecare și din celor dintre cei șapte mii. Sunt convins că același lucru. Dumnezeu îl chemat sau e cercetat personal. Nu înseamnă că există cercetare a Duhului Sfânt atunci când venim într-o adunare, dar mă refer la faptul că în adunare stai două ore pe săptămână sau patru ore, sau hai să spunem, 10 ore, dar unde sunt celelalte ore, în care ești singur sau cel mai mult timp ești singur. În ziua în care se sting luminele scenei, când mulțimea pleacă, când te retraci din grupul sau din adunarea respectivă, când aplauzele pentru unii care au cânt sau au slujit sau au făcut o mărture sau aplauzele încetează, când familia doarme, când telefonul nu mai sună și când sunt activități care nu le mai poți face, omul rămâne singur cu el însuși, acolo se vede adevărata identitate. Dacă nu poți sta liniștit în propria companie cu tine însuți, cum să stea altul cu tine? Dacă nu poți să stai liniștit în propria companie înseamnă că ai folosit zgomotul colectiv pentru a evita dialogul cu sufletul tău. Mulți nu fug către oameni din jur pentru că îubesc ei pe oameni sau oamenii pe ei. Fug către oameni pentru că se tem să rămână singuri. Dragilor, identitatea colectivă este un dar atunci când completează identitatea personală, dar nu să înlocuiască. Devine o capcană când o înlocuiește. Comunitatea este foarte importantă, dar nu poate ceea ce numai Dumnezeu poate să facă. Ea nu poate să facă, nu poate să te mângie, să te ridică să ridice, să te întâlrească, să te binecuvinteze cum Dumnezeu poate face. Dar devre sau mai târziu, mulțimea te va descuraja sau te va dezamăgi. Liderii te vor dezamăgi. Da, mulțime poate oferi apartență. Succesul poate oferi într-adevăr validare, dar limitată și superficială. Numai Dumnezeu poate să umple golul care a fost creat în sufletul tău. Cel mai mare curaj nu este să stai în fața unei mulțim. Cel mai mare curaj, am spus și episodul trecut, este să stai singur înaintea lui Dumnezeu și să afli cinești atunci când toate etichetele cad. Naționalitatea, confesiunea, cultura, familia, profesia sau apartenență la o comunitate, cum am spus, sunt importante. Dar încă o dată subliniez, nu sunt suficiente și nu au în ele suficiență pentru a stabili pentru tine însuți, greutatea sufletului tău sau valoarea sufletului tău. Tu pot spune, sunt român, american, baptist, pentecostal, pastor, prezbiter, diacon, antreprenor, tată, ortodox, nu știu, știu eu, toate acestea descriu ceva despre tine. Ele nu spun în mod ultim cine ești cu adevărat. Problema apare atunci când transformăm această identitate secundară într-o identitate supremă, atunci când îți construiești întreaga valoare pe un popor, vei fi dezamăgit de popor. De exemplu, pe trețția după o viață de suferință, reflexie și confruntare cu realitatea umană, a ajuns la concluzia că nici națiunea, nici politica, nici cultura nu poate purta povara sensului ultim al existenței. El a spus după ce și-a dat viața ani și ani de zile, că am fost întrebat ce. Ce profesie ai sunt română, a spus el. La sfârșitul vieții, a spus, mi-am sacrificat viața pentru un popor de idioți. Nu că România ar fi așa, don't get me wrong, please, oameni care mă ascultați, nu este vor. Poți să fii același lucru despre America, despre știu, Ungaria, despre Anglia, despre oricare altă națiune. Pentru că atunci când construiești identitatea pe un popor sau pe o comunitate, vei fi dezamăgit mai devreme sau mai târziu, în mod sigur. Pentru că ne dea o lecție profundă, exemplu lui Petrețuția, care am spus, și anume omul nu poate transforma niciun proiect colectiv într-un Dumnezeu fără să fie mai devreme să mai târziu dezamăgit. Biblia merge și mai departe. Ea nu spune că identitatea supremă este etnică. Chare vrei, națională sau confesională. Nu spune sunt iudeu, sunt grec. Nu, în Christos niciudeu, nici grec, sunt roman. Nu. Nu astăzi. Pavel apostolul spune că nu mai trăesc eu, ci Christos trăiește în mine. Și aici găsim centru identității creștine. Nu ce fac, nu grupul din care fac parte, nu reputația sau realiză, ci relația, relația, relația cu Hristos. De aceea Domnul Iisus folosește imaginea stângi și tot ce este construit pe ni poate părea impresionant o vreme, dar vine furtuna, vine testul, vine boala, vine trădarea, vine bătrinețe, vine moartea, vine. Și atunci se vede fundația. Mul oameni descoperă prea târziu că și au investit întreaga existență într-o identitate care nu putea susține greutatea sufletului lor. Au trăit pentru partid. Med aminte de. Acuma, cândva, eu nu aparțin nici unui partid politic. Dar în anii 90, până spre anii 2000, simpatizam cu simpatizam, dar n-am făcut membru cu partidul liberal. A duce alte valori față de cele comuniste sau socialiste, nu, în fin. Și am văzut, partidul român, partidul liberal român cum toți conducătorii, deci toți președinții vreau să spun, cu ultimul dintre ei, sau nu, dacă e ultimul, că nu sunt acum la zi Grina Antonescu, că ar fi și președinte și așa. Toți iau dat la o parte. Asta se întâmplă și în alte partii, desigur, când prea mult ai trăit pentru un partid, ajunge să te chicau, să te dea afară. Când ai trăit pentru etnie, pentru confesiune, pentru companie, pentru imagine, pentru succes, pentru familie, prea mult. Și când unul dintre aceste lucruri s-a clătinat sau clățat și ei. Că Iisus spune ce își iubește mai mult decât pe mine, mama, tată, familie, știu, eu putem lista e lungă cu profesie sau chiar antorajul, chiar adunare, nu este vednic de mine. Creștinismul autentic nu spune că aceste lucruri sunt reu. El spune că nu sunt fundamentul. Nu pe ele să ne zidim fundamental sau pilonii vieții. România este importantă, dar nu este stânca. America este importantă, dar nu este stânca. Biserica locală este importantă, dar nu este stânca, tradiția este importantă, dar nu este stânca, doctrina, nu știu, nu sunt stânca. Hristos este stânca. Când Christos devine identitatea centrală, to celalte identități găsesc locul corect. Nu le mai idolatrizăm, dar nici nu le disprețuim. Atunci și tu și eu putem spune cu adevărat, sunt român sau american sau maghiar, sau dar mai întâi sunt alu Christos. Sunt baptist, sunt pentecostal, sunt ortodox, catolic, dar mai întâi sunt al lui Christos. Sunt păstori, sunt tată, sunt bunic, sunt antreprenori, sunt străbunic sau poate vârci, fiecare ce este, dar mai întâi, mai întâi sunt alu Christos. Și dacă într-o zi pierzi funcția, reputația, sănătatea, banii, influență sau chiar patriat, rămâne ceva ce nu poate să fie luat. Pe această stâncă stau pe poporul, nu pe popor, nu pe Biserică, nu pe realizări, ci pe Christos Fiul lui Dumnezeu cel viu. Aleluia! Haideți acum la final să ne ridicăm gândurile, atenția maximă, pe Dumnezeu să ne rugăm împreună, tată ceresc. Îți mulțumim că ne cunoști mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi înșine, deși dorim să ne cunoaștem mai mult. Tu vezi în noi ceea ce familia sau alții nu vede întotdeauna, ceea ce prietenii nu observă, ceea ce dușmani interpretează greșit și ceea ce noi înșine nu am descoperit despre noi. Doamne, liberează-ne de nevoia noastră obsesivă de a fi validați în termen de aparținătorea unei comunități sau unui grup. Ferește-ne să ne construim identitatea pe aplauze, aprecieri, funcții, succes sau apartenență la un grup. Doamne, Dumnezeu, le ajută să ne găsim valoarea și siguranța numai în tine. Doamne, dacă există lumină viața noastră, fă să se lucească pentru slava ta, nu pentru gloria noastră. Dacă există umbre în inima noastră, cercetează ne prin Duhul Sfânt și transformă-ne după chipul Fiului tău. Ajutăne, ajută, Doamne, să nu căutăm cu disperarea și aprobare a oamenilor și să trăim în așa fel încât să auzim într-o zi glasul tău, spunând bine rou, bun și credincios. Învață-ne să ne zi din viața pe tine. Tu ești stânca Iisus, astfel încât atunci când vor veni furtunile vieții să rămânem statornici plin de credință și de speranță. În mâinile tale din credința în trecutul, prezentul și viitorul. În numele Domnului Iisus Hristos din Nazaret ne-am rugat. Aim. Fiți binecuvântați, ne auzim la următorul episod.